Democratizarea școlii
După 1990, sindicatele din învățământ au organizat nenumărate greve și proteste. Cele mai lungi greve generale au avut loc în anii 2000 și 2005, când întrerpuerea cursurilor a durat cinci săptămâni, respectiv trei.
Pe 22 mai 2023, majoritatea profesorilor, în special membrii de sindicat, au intrat în grevă. Nimeni nu știe cât va dura greva. Educația precară, umilințele la care sînt supuși nu doar profesorii, ci și elevii sau părinții lor au rădăcini mult mai adânci, în perioada comunistă. Iată de ce vă transcriu încă un scurt fra
gment dintr-o broșură pe care am redactat-o în pandemie și care se va transforma într-o carte.
De ce instituţia şcolii a fost atât de importantă pentru activiştii care-au condus ţara după 23 August 1944? Unii dintre ei erau semianalfabeţi, foşti deţinuţi de drept comun, spioni, arivişti sau… visători. Simplu: pentru a conduce, aveau nevoie de un corp profesoral dedicat care să pună în aplicare ideile Moscovei de îndoctrinare a maselor. Ȋncă din primele săptămâni ale anului 1945 s-au pus pe treabă reorganizând din temelii sistemul de învăţământ, impunând o altă filosofie educaţională.
Modificarea legislaţiei, a programelor şi manualelor, înlocuirea profesorilor cu unii convenabili sistemului, „educarea“ forţată în şcoli şi universităţi (muncitoreşti şi de partid) înfiinţate special pentru asta aveau să ducă la crearea unei societăţi în care omul nou, spălat pe creier, nu va cunoaşte alternativa socio-politică pentru a dezbate şi-a se opune.
Ȋn spatele ideilor promiţătoare şi-al lozincilor amăgitoare de eradicare a analfabetismului, de acordare a gratuităţii la învăţătură şi a şanselor egale etc., generaţii întregi de elevi şi studenţi au avut de suferit. Mediocrii şi submediocrii lor concetăţeni le-au luat locul, mulţi dintre ei perpetuându-se la conducere în mod natural, până în zilele-noastre.
Ȋn raportul politic al Comitetului Central prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Conferinţa Naţională a P.C.R., raport publicat în 3 noiembrie 1945, viitorul lider al partidului, referindu-se la “problemele de bază ale învăţământului“ arăta că ele sunt :
„a) Lichidarea analfabetismului
b) Reorganizarea întregului învăţământ, de la cel primar până la Universitate, pe baze democratice, ca să asigure un minim de cunoştinţe generale pentru întregul tineret, formarea de tehnicieni pentru nevoile industriei, agriculturii etc., iar pentru cei cu calităţi intelectuale deosebite, posibilitatea de a urma studii superioare, fără a mai fi legaţi de lipsa miijloacelor materiale,
c) Formarea de cadre pentru învăţământul primar, mediu şi superior, prin înfiinţarea de institute pedagogice, în care să-şi desăvârşească pregătirea.
d) Democratizarea corpului didactic prin înlăturarea tuturor elementelor pro-fasciste, reacţionare care îndrumează formarea tineretului pe calea urii de rasă, a şovinismului etc. “.
Desigur că dezastrului produs între anii 1944-1960 i-a urmat o perioadă de deschidere în care sistemul i-a recuperat pe-o parte din cei marginalizaţi, încătuşaţi, hăituiţi. Interesul a fost cinic şi pragmatic: societatea socialistă trebuia să devină multilateral dezvoltată, cu oamenii convertiţi de bunăvoie la valorile sale, oameni care să nu răspundă pentru păcatele tinereţilor sau ale înaintaşilor. Nu a fost suficient.
Foto – suplimentul ziarului Scânteia, februarie-martie, 1946