Școala supusă reformelor

La finele anului 1922, un oarecare profesor N. Grigore Patriciu publica în cotidianul „Universul”, un amplu articol dedicat nevoii de schimbare a paradigmei educaționale românești.

Textul intitulat „Analfabetismul și școala nouă” menționa câteva date statistice privitoare la  situația sistemului național. Informațiile erau comparate cu ale altor țări europene cum ar fi Germania și Franța.

Și în 1922, educația românească stătea prost nu numai în statistici. La aproape patru ani de la finalizarea Primului Război Mondial, nu existau date recente despre analfabetismul tradițional, însă autorul amintea ca an de referință, 1910: 65% dintre cetățenii vechiului Regat erau analfabeți. În unele regiuni ale României Mici, procentul creștea la 75. Înainte de prima conflagrație mondială modernă, doar un german din 1000 era analfabet, iar 4% dintre francezi erau neștiutori de carte.

Și atunci, ca și acum, personalul din sistemul de învățământ era insuficient și prost pregătit, doar 700 de învățători predau în școlile românești, de unde și absenteismul sau abandonul masiv: „Greutatea cea mare e însă în privința frecventării cursurilor în școala primară rurală, căci admițând pentru aceiași ani, 800.000 de copii de săteni, abia 40% din numărul lor au urmat regulat cursul primar. Cauza stă în primul rând în reaua organizare a învățământului rural, care se găsește necontestat pe o treaptă de inferioritate față de cel urban.”

Profesorul N. Grigore Patriciu propunea introducerea obligativității învățământului, creșterea numărului de educatori și deschiderea metodelor de predare printr-o comunicare flexibilă, prin creativitate: „Nu mulțimea cunoștințelor, goana după memorizarea celor imprimate pe hârtie, nu vorbele goale, ore obositoare, disciplina cazonă, pot atrage pe elevii școlii rurale în frecventarea obligatorie a cursului primar, ci modul de predare, arta educației, intuiția și experiența concretă în lumea înconjurătoare, încrederea sugerată de educator și aprecierile juste venite la timp în orice acțiune.”

Marile reforme din educația românească se vor produce chiar din 1922, succesiv, în diverși ani, până la jumătatea anilor 30.

Ulterior, sub regimul comunist, vor exista alte reforme școlare (1948, 1962-64, 1978).

Din 1990, elevii, profesorii și părinții lor se reformează continuu și păgubos, situația de azi fiind oarecum similară cu cea din intervalul 1910-1922.

Am vagul sentiment că noi, națiunea și politicienii săi, ne învârtim în cerc de peste un secol, asemeni cățelului traumatizat de terminația celor patru picioare, care aleargă mai tot timpul rotindu-se pentru a-și prinde coada.

Foto – reclamă la uniforme școlare, Universul, 1924