Muza

Regizorul opri editarea filmului și se uită la ecranul computerului. De câteva minute rămăsese singur în încăperea întunecoasă, fără geamuri la stradă, care fusese, pe vremuri, încărcată cu pupitre și mese de montaj. Tehnologia evoluase, iar mica lui afacere de produs spoturi publicitare se adaptase tendințelor. Ceva mai devreme îi trimisese acasă pe ceilalți membri ai echipei. Avea și motiv: nu se hotărâse asupra finalului de la reclama pentru care semnase un angajament. Deci nu avea niciun rost să îi țină în studioul improvizat. Ar fi plătit ore suplimentare și nu își dorea asta. Contractul de publicitate filmată era pentru un hotel care urma să deschidă sezonul estival de pe litoral.

Indecizia îi trezea Regizorului nevoia singurătății. Așa făcea mai mereu când se apropia de sfârșitul unei producții.

 În ultimele trei săptămâni muncise pe brânci ca să scoată un spot vandabil. Primise un angajament important și o libertate totală din partea contractorului așa că scrisese scenariul, gândise locațiile, alesese distribuția, regizase. Era lacom de bani. Intenționa să își achite creditul bancar al apartamentului situat în centrul orașului și să-și ducă nevasta în excursia de vis pe care i-o promitea de zece ani, de când ea îl părăsise a doua oară pentru infidelitate, apoi se întorsese convinsă de lacrimile lui grele și minciunile abil spuse.

Regizorul se uita fix la imaginea înghețată din ecran: își privea Muza, de fapt amanta, o actriță neprofesionistă, cam trecută fizic la cele patruzeci și un pic de primăveri, dar utilă atunci când dorea să-și economisească bugetul. Muza venea pe bani puțini pentru că trăia cu speranța că, odată și odată, el va divorța, iar ea îi va lua locul celei care acum îi purta numele maestrului.

Muza spera să ajungă și ea un pic mai sus pe scara socială. Reușise în viață pentru că, deși abia absolvise un liceu amărât, se măritase cu buticarul din colțul blocului unde crescuse. Bărbatul o diviniza, doar era artista familiei. Îi făcea Muzei toate poftele: avea senzația că pentru el își pusese botox, pentru el se tatuase pe spate, pentru el își pusese piercienguri și își cănise sprâncenele în mod grosier ca să-și mascheze nasul prea mare și coroiat. Nu, Muza făcuse toate astea pentru Regizorul la dispoziția căruia era zi și noapte. Nici măcar nu își imagina că ea, Muza, îl inspira pe artist atunci când acesta nu avea nicio altă cucerire. Era roata lui de rezervă, o plătea, îi mai găsea câte un angajament micuț, iar ea era disponibilă la orice oră. Dacă soțul Muzei ar fi aflat cumva, ar fi făcut moarte de om.

Regizorul se gândea cum să își încheie filmul: cu Muza plimbându-se agale pe plaja din fața hotelului, cu figura ei în prim-plan sau cu pescărușii care zburau deasupra mării. Nu dorea să-i scoată în evidență chipul colțuros, fardat vulgar, nici rotunjimile ușor excesive și mersul masculin. Îi displăceau profund, dar asta era marfa: pentru bani puțini obții servicii mediocre sau de proastă calitate. Iar el avea nevoie de un spot publicitar foarte bun. În plus, mai avea nevoie de serviciile ei, și profesionale și sexuale oferite aproape pe nimic. Oricum nu o privea niciodată în pat. Se contorsionau pe tăcute, într-un întuneric total, rapid și eficient. De-obicei se întâmpla, chiar aici, la locul lui de muncă. Asta dacă nu plecau împreună la vreun hotel sub pretextul festivalurilor sau al concursurilor de gen. Știa din experiența proprie că în industria asta, dacă nu știi să te vinzi, rămâi agățat acolo unde ești. O pățise în tinerețe când se încurcase cu Scenaristul Național ca să pătrundă în lumea filmului și-a televiziunii. Chiar nu îi păsase de zvonurile ulterioare pentru care Doamna Regizor îl amenințase cu despărțirea. Știa că nici ea nu va divorța. Îl iubea cu patimă, mai nou se făcea că nu-i vede derapajele relaționale. Datorită lui și spoturilor sale publicitare avea o casă într-o zonă bună, o poziție socială, acces la lumea boemă a orașului.

Muza… Mă rog, era impropriu să o numească așa: nu fusese niciodată frumoasă, nici măcar feminină, oricât ar fi încercat. Dar îl inspira într-un mod sordid, mai ales atunci când simțea nevoia să se întoarcă la experiențele sale cu bărbații.

Tot gândind la Muză și la finalul spotului său publicitar, Regizorul își aminti că nu are ferestre la încăpere. Se uită la ceas. Trecuse de zece seara. Atunci luă decizia să scoată toate prim-planurile cu actrița amatoare și amanta sa de rezervă și să pună pescărușii zburători deasupra mării cu sloganul hotelului.

Telefonul pus lângă calculator scoase un sunet ușor. Era un mesaj: „Puiuț, încă te aștept cu cina. Mai stai mult la montaj?”. Era nevasta.