Adrian

Adrian intră intempestiv în apartament:

– Nina, draga mea, mi-a fost așa dor de tine…

O cuprinse în brațe pe femeia care rămăsese paralizată de emoție pe holul de la intrare. Nu se văzuseră de două săptămâni. Îl iubea cu patimă, însă știa că o relație constantă, în afara celei profesionale, era imposibilă. Adrian era însurat. Nu credea în promisiunile lui entuziaste legate de un posibil divorț. Nu dorea să-i strice rostul. Știa din propria experiență că bărbații iau rar decizia unei despărțiri oficiale, chiar dacă sînt afemeiați. Căldura unui cămin și grija constantă venită din partea unei femei care-a fost cândva iubita ta, transformată prin lege în mămica perpetuă, îi țin legați pe-aproape toți bărbații indiferent de tipologia lor. O știa din propria experiență atunci când divorțase de Bobby. Bănuia că o înșeală, dar nu ăsta fusese motivul. Erau tineri, frumoși, înconjurați de familie și prieteni. Ea și fostul ei soț aveau servicii bune, cariere în afirmare, o casă, o mașină. Călătoreau, se iubeau, dădeau petereceri, împărțeau patul, bucătăria, conceptele, preferințele. Nu a fost suficient. Băutura și mama lui Bobby dețineau controlul asupra mariajului lor, unul strălucitor pentru cei din jur. Nici terapia, nici rugămințile, nici certurile, nici episoadele de plâns nu au fost suficient de puternice pentru ca Nina și Bobby să rămână împreună așa cum își juraseră. Divorțul s-a pronunțat greu. De două decenii, femeia nu mai credea în instituția căsătoriei impusă de-o societate ipocrită și decadentă. Ea însăși se considera amorală disprețuindu-și limitele și neputințele. În deșert căutase un partener potrivit: se îndrăgostise și dezîndăgostise mai mult sau mai puțin platonic. O singură dată și-a dorit să se recăsătorească, dar poate blestemul lui Bobby, poate planetele nu s-au aliniat pentru bărbatul cu care petrecuse cel mai special deceniu din viața ei.

Nina și Adrian stăteau îmbrățișați strâns pe holul de la intrarea în apartamenul cu două camere situat într-un cartier bucureștean. Se lipiseră unul de celălalt ca și cum ar fi fost o singură ființă suprinsă într-o meditație totală. Adrian era geamănul ei pierdut într-o viață trecută, cine știe pe ce tărâmuri. Ființa lor se rupsese în două și niciuna din jumătăți nu mai cunoștea motivele. Adesea glumeau atunci când lucrau și își zâmbeau:

– Știi, parcă m-aș reflecta într-o oglindă, i-a zis Adrian într-o zi.

– Da, sînt tu cu semnul contrar, aprobase femeia.

Se regăsiseră mai demult, la două evenimente, însă Nina, deși îl văzuse, nu îi dăduse atenție. La vremea aceea îi era fidelă și recunoscătoare partenerului ei care-o înconjura cu tandrețea, sensibilitatea, fidelitatea lui. Nu avea ochi pentru altcineva, nu a avut multă vreme după ce el nu a mai fost.

Apoi a venit pandemia și s-a reîntâlnit cu Adrian on line, așa cum s-a văzut cu toți colaboratorii ei. Când l-a zărit în carne și oase pentru a treia oară, a știut că el este cel pe care îl căuta cu disperare de-atâta timp. Și-a adus aminte de întâmplările care îi aduseseră împreună, dar nu i-a zis. El o uitase. I-au trecut prin față câteva viziuni, în care el, din prea multă dragoste îi ucidea sufletul și partea de spirit. A intuit că presiunea pe jumătatea lui de ființă va fi mult mai mare, că o va minți, o va înșela, o va controla, o va manipula. Știa că se va folosi de toate resursele lui relaționale, de prietenii comuni pentru a o ține legată prin apariții și dispariții bruște din viața ei. Dar nu s-a opus chiar dacă așa s-a-ntâmplat.

Îi temperase gesturile de la prima lor ieșire în oraș cu toată uriașa atracție dintre ei. Înțelegeau amândoi că, o dată bucățile lipite, nu se vor mai desface deoarece ființa androgină își găsise ambele părți lipsă însă ființa se temea să evolueze deși își dorea asta cu ardoare.

– Nina, de ce m-ai grăbit să vin așa de dimineață? Nu mai puteai aștepta cu hârtiile? Ți le aduceam eu la serviciu…

– Nu. Știi că plec în seara asta la Cluj, trebuie să fac bagajul, mai am niște cumpărături de făcut…

– Of!… Voi, femeile astea, îi șopti el la ureche.

Apoi, brusc, se îndepărtă de ea, o luă de umeri și o privi adânc:

– Nu, nu vrei să ai de-a face cu mine!

– Adrian, dragul meu, ce s-a întâmplat?

– Nu, nu, nu! Nu îți trebuie un bărbat ca mine. Ce-ai văzut la mine?

– Bine, dar… sînt conștientă că nu merge mai mult de-atât.

– Ba da, ba da, da da… dar nu acum! Îți voi face rău. Nu pot, șuieră el, apoi adăugă. Vezi petele-astea, cicatricile de pe față, de pe brațe? E un miracol că mai sînt întreg, că nu mi-am pierdut minițile… Copilul meu a ajuns la terapie.

– Știu, mi-ai povestit că mariajul tău nu funcționează, iar eu ți-am spus că o relație maritală este construită de două persoane. Dacă nu se înțeleg, ambele sînt vinovate.

– Of! De ce vrei să-ți fac rău? Vezi-ți de viața ta!

– Adrian, ce-i cu tine? Acum trei minute mă țineai fericit în brațe. Și eu pe tine.

– Nina, du-te la Cluj! Mergi la Cluj și mai vorbim. O să te controlez, o să te manipulez, sînt gelos.

– Știu, ești posesiv…

– Nu-ți pot oferi nimic din ce-ți dorești. Nu acum. Nu mă aștepta.

S-au îmbrățișat iar strâns. Femeia l-a mângâiat pe părul șaten, ușor încărunțit și i-a șoptit:

– Adrian, tu ești celălalt eu și te voi aștepta cât va fi nevoie. Și în următoarele 1000 de vieți.

Apoi s-au despărțit. Nu, nu definitiv. Nu-i lăsau serviciul, anturajul, societatea. S-au mai iubit cu patimă, el a fugit din nou. S-a întors. Ea l-a vegheat și ocrotit în nopțile în care urla în somn, iar coșmarurile păreau să pună stăpânire pe partea lui de ființă. L-a mângâiat cu delicatețe, l-a ocrotit, l-a ajutat când a avut nevoie și l-a iertat de fiecare dată. A plâns în tăcere din iubire. Bărbatul ei geamăn îi făcea declarații minunate, avea momente când vroia să se despartă pentru că suferința lor comună o tortura. Contradictoriu și măcinat de angoase, Adrian nu fusese curios să-i afle ziua de naștere, nici să-și repare greșelile.

La un moment dat, rănită, dar nu moartă, Nina s-a decis să plece temporar. A vrut să îi vadă reacția. Adrian a fugit mai tare, dar nu după ea, ci după umbra lui derutată de două corpuri, suflete și minți complementare.

S-au scurs doi ani de calvar karmic, în care Nina și Adrian au avut diverse colaborări, întoarceri bruște, minciuni ascunse prin adevăruri, neasumarea relației de ambele părți, durerea unui timp prea scurt petrecut împreună, un timp umbrit de gelozii trăite și neîmpărtășite. Ființa aceea androgină, formată dintr-un bărbat și o femeie, rătăciți unul de celălalt prin secole uitate, abia începea să își conștientizeze marea putere a unei posibile uniri. Dar, dacă cele două jumătăți nu se potriveau perfect? Dacă era doar o iluzie a ființei și a fiecărei bucăți de suflet în parte? Pentru ce se atrăgeau cei doi, se alungau, se chinuiau și se iubeau dincolo de timp și spațiu?

La finele celor doi ani de tumult relațional, într-o zi de ianuarie, Nina se îndrepta spre apartamentul ei cu două camere. Plecase de la birou și mergea liniștită prin Cișmigiu spre stația de troleibuz. Cu ceva vreme înainte de Anul Nou se ciocnise de Adrian în sala unui eveniment protocolar. Fără să îl vadă, se așezase lângă el. Atracția aceea fatală dintre ei funcționa dincolo de rațiune. Dar nu și-au vorbit. Mai târziu, în pauză, Nina a auzit pe cineva cum se prăbușește în spatele ei, pe rândul dintre scaune. S-a întors, iar jumătatea ei, împiedicată, își căuta emoțiile revederii pe podea:

– Ce faci acolo?, îl întrebase amuzată.

– Ce să fac? Mă împrăștii, îi răspunsese el.

– Bine, tu de-obicei ești un împrăștiat, venise replica.

Pentru câteva secunde se așternuse între ei tăcerea aceea asurzitoare. Și-așa rămăsese. Dispăruse îmbrățișarea. Doar ea ar fi putut-o dezinhiba pe ființa aceea completă, regăsită într-un bărbat și o femeie aflați la vârsta a doua, marcați de suferințele propriilor eșecuri.

Când ajunse aproape de ceas, Nina se întâlni cu Ancuța. Era o cunoștință comună, a ei și-a lui Adrian. Nu o văzuse de ceva vreme. Se salutară și schimbară amabilități ca la început de an.

– Nina, draga mea, mă bucur să te revăd. Ce face Adrian?

– Nu știu, bolborosi protagonista poveștii.

– Cum? Nu erați împreună?

– Nnn..nu, nu, se bâlbâi ea.

– Eh, nu! Dar toată lumea știa că sînteți așa. E drept că el te-a cam chinuit. Se vedea de la o poștă cât de tare vă iubiți.

– Mă rog….am colaborat, eu l-am respectat și țin la el…

– Îl iubești! Fii sinceră: îl iubești! E cam zgârcit, secretos, are porniri narcisiste, dar sînt convinsă că te adoră în felul lui de copil abuzat, pus să își asume responsabilități prea mari.

– Da, îl iubesc. Oricum nu avem nicio șansă. Știi bine că este însurat.

– S-a însurat? exclamă Ancuța, nedumerită. Când, cu cine?

– De douăzeci de ani, cu mama copilului său.

– Nu era văduv?

 vol. Povești neterminate,

(c) Toate drepturile rezervate.